Cine deschide romanul lui Mihai Dan Bradu are, de obicei, aceeași reacție: după primele pagini își dă seama că nu are în față doar o poveste fantasy pentru copii, ci intră într-o lume foarte personală, spusă cu un fel de zâmbet în colțul gurii.
Autorul își ia cititorul de mână încă din primul rând, îl pișcă puțin de orgoliu, îl provoacă, îl face curios și, înainte să îți dai seama, îl aruncă direct în aventura cu fabrica părăsită, groapa fără fund și bătrânul polițist blocat între lumi.
Cartea e scrisă de un autor foarte tânăr, dar are o structură surprinzător de solidă. Se simte că Mihai Dan Bradu nu scrie ca să impresioneze cu „vorbe mari”, ci ca să spună o poveste pe care o vede clar în minte, cadru cu cadru. De aici vine, cred, una dintre marile atracții ale stilului lui: sinceritatea.
Nu sună ca un exercițiu de compunere, nu sună ca o temă de casă făcută pentru notă, ci ca o poveste spusă seara, între prieteni, când cineva zice „stai să îți zic ce-am pățit” și ceilalți tac brusc.
Un autor foarte tânăr, o poveste surprinzător de matură
Înainte de toate, cititorii sunt intrigați de vârsta autorului. Cartea apare la Editura Ecou Transilvan în 2024, în colecția „Cărțile copilăriei”, iar Mihai Dan Bradu are 19 ani când publică acest volum. E foarte ușor să pleci cu prejudecata că vei găsi o joacă de adolescent plictisit, dar după câteva pagini îți dai seama că povestea este mai construită și mai serioasă decât te-ai fi așteptat.
În prefață, o scriitoare cu experiență vorbește tocmai despre această surpriză: un roman de debut în care magia, aventura și descoperirea de sine merg umăr la umăr, fără să se calce pe picioare. Grupul de copii cu puteri supranaturale, misiunea lor de a găsi și proteja artefacte străvechi, deschiderea spre o lume nouă și misterioasă, toate acestea sunt puse cap la cap cu o siguranță narativă care prinde foarte repede cititorul, indiferent de vârstă.
De aici vine și prima explicație pentru atracția pe care o exercită stilul lui Bradu Mihai Dan: scrie relaxat, dar știe ce vrea să facă. Nu risipește capitole pe lucruri neesențiale, nu se pierde în descrieri căutate, ci așază acțiunea pe un drum clar. Cititorul simte că e în mâinile cuiva cu imaginație, dar și cu un plan.
Vocea lui Mihai, naratorul: prietenul care ți-ar trimite un vocal de zece minute
Personajul principal, Mihai, este și narator. Din punct de vedere stilistic, asta schimbă aproape totul. Nu avem un povestitor solemn, atotștiutor, ci un băiat de 13 ani care își permite glume, exagerări, comparații ciudate și mici confesiuni jenante.
Chiar de la început, când se prezintă, nu o face cu ton grav, ci cu o ironie care îl apropie imediat de cititor. În loc să spună „sunt un erou”, își asumă, cu un amestec de bravură și autoironie, rolul de salvator al lumilor, de parcă ar ridica din umeri și ar râde de sine.
Felul în care se descrie, undeva între „înalt, frumușel, cumințel” și băiat de cartier care știe că dă de belele mai des decât și-ar dori, e exact tonul adolescenților de azi. Cititorul are impresia că a dat peste jurnalul unui coleg de clasă sau peste un lung mesaj vocal, nu peste vocea sobră a unui romancier.
Și tocmai asta funcționează foarte bine, mai ales pentru copiii și adolescenții care se simt adesea priviți de sus în cărți.
Naratorul i se adresează direct cititorului, îl provoacă, îl tachinează, îl invită să „citească mai departe” dacă nu îl crede. Această complicitate face ca lectura să pară o conversație, nu un monolog solemn.
E ca și cum ai sta pe o bancă, undeva la marginea orașului, iar Mihai ți-ar povesti ce i s-a întâmplat în fabrica abandonată, ridicând din când în când sprânceana: „Îți vine să crezi?”
Autoironia și umorul de situație
Umorul este una dintre marile calități ale stilului lui. Nu e un umor forțat, pus special ca să bifeze o reacție, ci vine natural din felul în care Mihai vede lumea. Când povestește cum se împiedică, cum dă cu capul și leșină, nu insistă melodramatic pe suferință, ci se privește din afară, ca și cum s-ar uita la o scenă dintr-un film în care joacă el însuși.
Momentul în care se trezește, începe să simtă o forță ciudată care îl trage spre groapa fără fund, iar corpul nu îl mai ascultă, are, desigur, tensiune și suspans. Dar chiar în acest amestec de frică și confuzie apar replicile lui ironice, aproape de stand up.
O scenă memorabilă este cea în care își vede ochii și mâinile strălucind în albastru, cu o aură intensă, și reacționează cu o replică spontană, copilărească, în care se compară cu un personaj de desen animat. În loc să se înspăimânte solemn de „puterea” descoperită, o tratează cu umor, ca și cum ar fi cel mai ciudat filtru de pe telefon.
Această autoironie dezamorsează teama și îl aduce foarte aproape de cititor. Îți vine să zâmbești, chiar dacă, de fapt, scena e departe de a fi confortabilă.
Chiar și în fața pericolului, în dialog cu bătrânul polițist exilat într-o lume subterană, Mihai are răspunsuri tăioase, uneori obraznice, dar pline de viață. Așa ar vorbi un adolescent care nu înțelege ce i se întâmplă, dar nu vrea să lase impresia că se teme. Stilistic, aceste replici dau ritm și culoare și te fac să rămâi acolo, lângă ei, în scenă.
Limbajul actual, cu referințe familiare generației tinere
Mihai Dan Bradu nu se teme să aducă în poveste elemente foarte contemporane: jocuri video, Fortnite, glume cu mamele care te trimit afară „să înveți să respiri”, hashtaguri aruncate ironic, referințe la cartier și la realitatea economică. Toate acestea creează senzația că personajele trăiesc în aceeași lume cu cititorul de azi, nu într-un trecut vag sau într-un univers abstract.
Limbajul este vorbit, dar curat. Nu alunecă în trivial, nu își caută farmecul în vulgaritate, ci în naturalețe. Adolescenții se recunosc în felul în care vorbesc personajele, iar adulții au impresia că li se deschide, pentru câteva ore, o ușă spre felul în care gândesc și glumesc cei mai tineri.
Când într-o singură scenă apar un joc video popular, o fabrică abandonată de lângă Cluj și legenda unei gropi fără fund în care ar fi dispărut un polițist, ai deja un mic amestec de real și fantastic, spus pe limba prezentului.
Amestecul de cotidian și fantastic: de la fabrica ruinată la lumea de dincolo de ușă
Un alt motiv pentru care stilul lui prinde atât de bine este felul în care amestecă firescul cu miraculosul. Povestea nu începe cu o profeție solemnă și nici cu magi bătrâni care întind hărți în fața focului. Începe cu niște copii care își fac veacul într-o fabrică abandonată, se joacă pe telefon, fug de poliție și inventează legende urbane despre o groapă fără fund.
Cadrele de început sunt foarte concrete. Clădirea lăsată în paragină, camera cu masă de ședințe, scaunele împrăștiate, groapa din colț, toate acestea te trimit imediat la un loc real, ușor de recunoscut în orice oraș.
Apoi, aproape fără să observi exact momentul, ajungi într-un spațiu complet diferit: lumini care se aprind din senin, o ușă uriașă, o încăpere ascunsă cu provizii, o cască de viking într-o vitrină, un bătrân care pare blocat acolo de ani întregi.
Treptat, romanul deschide din ce în ce mai larg poarta spre universul său fantastic. Apar copii cu puteri supranaturale, artefacte pe care trebuie să le găsească și să le protejeze, o nouă dimensiune în care regulile nu mai seamănă cu cele din lumea de la suprafață.
Pe tot parcursul cărții, realitatea de zi cu zi și fantezia se oglindesc una în cealaltă, iar acest balans îi ține pe cititori conectați. Nimic nu este atât de rupt de cotidian încât să pară de neatins, dar nici nu rămâne banal.
Cititorii sunt atrași de această senzație că, oricând, după un colț de stradă, într-o fabrică părăsită sau într-o groapă legendară, se poate deschide o altă lume. Stilul lui Bradu Mihai Dan reușește să facă extraordinarul să pară la un pas de noi, dar fără să-l reducă la un simplu truc.
Personaje care cresc odată cu povestea
În centrul romanului se află un grup de copii speciali, fiecare cu propriile puteri și vulnerabilități. Nu sunt supereroi perfecți, ci tineri care se împiedică, se tem, se ceartă între ei, pun întrebări și uneori nu găsesc imediat răspunsurile. Stilul autorului scoate aceste nuanțe în față. Nu insistă pe descrieri fizice complicate, ci pe gesturi, pe replici, pe felul în care reacționează în situații limită.
Prietenia și solidaritatea apar nu ca lecții moralizatoare, ci ca reacții firești. Când Mihai este în pericol, când groapa îl trage în jos, când apar creaturi ostile sau mistere greu de deslușit, ceilalți intervin, greșesc, se sperie, încearcă din nou. Stilul lui Bradu pune accent pe dinamica dintre ei: tachinări, mici ironii, dar și gesturi de curaj autentic, momente în care cineva își depășește limitele pentru a-și ajuta prietenul.
Cititorii sunt atrași tocmai de faptul că acest drum spre o altă dimensiune este, în același timp, și un drum spre interiorul lor. Personajele învață să își accepte abilitățile, să își gestioneze fricile, să își asume responsabilitatea pentru ceilalți. Autorul nu transformă asta într-o teorie, ci lasă lucrurile să se vadă în acțiune, în felul în care copiii cresc, uneori fără să-și dea seama.
Ritmul narațiunii și felul în care se construiește suspansul
Stilul lui Mihai Dan Bradu este atent la ritm. Capitolele nu se termină niciodată la întâmplare, ci exact în momentul în care cititorul simte că ar mai avea nevoie de „încă o pagină”. Scena din fabrica abandonată crește treptat, de la jocul pe telefon și apariția poliției până la fuga spre geam, accident, pierderea cunoștinței, trezirea în groapă, ușa luminoasă și întâlnirea cu bătrânul. Fiecare moment adaugă un strat de tensiune.
Autorul alternează episoadele de acțiune intensă cu scene de dialog și de respiro. După o întâmplare plină de pericol, personajele sunt lăsate să respire, să glumească, să încerce să înțeleagă ce li s-a întâmplat. Această alternanță îi atrage pe cititori, pentru că nu obosesc, dar nici nu simt că stau pe loc.
Suspansul nu vine doar din pericolele exterioare, ci și din misterele care se adună încet. Cine este cu adevărat bătrânul polițist blocat în subteran, ce sunt felinele amenințătoare, de ce sunt atât de importante artefactele pe care le caută, ce rol are fiecare copil în tot acest tablou, toate aceste întrebări rămân o vreme deschise. Stilul autorului știe să lase semne de întrebare, să ofere indicii fără să deconspire totul prea repede.
Cum scrie Bradu Mihai Dan și de ce ți se lipește cartea de minte?
Privit de puțin mai sus, felul în care scrie Mihai Dan Bradu are câteva trăsături clare.
Descrierile sunt vizuale, aproape cinematografice, dar nu sufocă textul. Fabrica abandonată, ușa luminoasă, vitrina cu casca de viking, încăperea subterană cu provizii sunt redate prin câteva detalii bine alese, ca și cum cineva ar plimba încet camera prin încăperi.
Nu există paragrafe întregi de „picturi verbale”, ci imagini simple, clare, care rămân cu tine.
Dialogurile sunt foarte vii. Personajele nu vorbesc ca în discursuri, ci ca în conversațiile de pe holul școlii sau de pe grupurile de prieteni. Bătrânul polițist, cu vocea lui ruginită și replicile ușor absurde, Otilia din trecutul lui Mihai, prietenii de cartier, fiecare are un ton propriu, recognoscibil. Cititorul simte că, dacă ar intra în poveste, ar putea să se bage în vorbă cu ei fără efort, cam cum se întâmplă în viața de zi cu zi.
În același timp, autorul îmbină umorul cu emoția într-un mod discret. Nu face glume în momentele cu adevărat dramatice, dar nici nu transformă fiecare scenă tensionată într-o tragedie apăsătoare. Lasă loc pentru micile observații ironice ale naratorului, pentru replici care destind atmosfera, fără să strice miza situației. Aici se vede instinctul de povestitor: oamenii, chiar și în momente grele, fac haz, se bâlbâie, spun lucruri nepotrivite.
De ce prinde romanul la copii, adolescenți și adulți?
Mulți părinți ajung la această carte pentru copiii lor și descoperă, destul de repede, că ajung să o citească și ei cu plăcere. Stilul lui Bradu Mihai Dan are ceva din energia desenelor animate urmărite seara, dar și din profunzimea filmelor care te mai urmăresc puțin după ce se termină.
Copiii și adolescenții se regăsesc în vocea naratorului, în umor, în limbajul actual, în îmbinarea de jocuri video, prietenii și misiuni epice. Adulții, la rândul lor, găsesc în roman o fereastră spre felul în care gândesc și simt generațiile mai tinere, dar și un omagiu adus imaginației. Ideea că lumea nu e niciodată doar ceea ce se vede, că există mereu o altă dimensiune, poate nu neapărat magică, dar sigur interioară, e prezentă discret în fundal.
Cartea este construită ca un parcurs de maturizare. De la băiatul care își petrece weekendurile ascuns într-o fabrică părăsită, fugind de poliție și de teme, ajungem la eroul care își descoperă puteri, își acceptă fricile și își asumă rolul într-o lume mult mai mare decât credea. Stilul urmărește această transformare, adăugând treptat gravitate peste glumă, profunzime peste aventură.
Pentru cei care vor să intre în universul autorului, romanul „Drumul catre o alta dimensiune” de Bradu Mihai Dan este un punct foarte bun de pornire. Volumul poate fi achiziționat online de pe Carturesti.ro și Libris.ro, în ediția apărută la Editura Ecou Transilvan, astfel încât ajunge ușor atât în bibliotecile copiilor, cât și pe noptiera adulților curioși.
Când închizi cartea, rămâne o senzație destul de limpede: ai fost într-o aventură care ar fi putut începe chiar în orașul tău, într-o clădire ruinată pe lângă care treci fără să te uiți. Și parcă îți vine, la următoarea plimbare, să cercetezi cu coada ochiului un gard rupt sau o poartă ruginită, să vezi dacă nu se ascunde și pentru tine o ușă spre altceva.
Casetă editorială
Romanul „Drumul către o altă dimensiune”, semnat de Mihai Dan Bradu, a apărut în 2024 la Editura Ecou Transilvan din Cluj-Napoca, în colecția „Cărțile copilăriei”, ca parte a seriei „Călătorie spre început”.
Este un fantasy de aventuri, scris pentru copii și adolescenți, dar plăcut și pentru cititorii adulți care gustă poveștile cu lumi paralele și personaje tinere, foarte vii. Volumul poate fi comandat online, în format tipărit, de pe Carturesti.ro și Libris.ro.
